De ce iubim sportul?

Ajuta-ne cu un ShareShare on FacebookShare on Google+Share on LinkedIn

V-ați întrebat vreodată de ce oamenii în general și copiii în special sunt atrași de sport?
Ce ne împinge să urmărim cu orele o minge de fotbal sau de baschet, plini de transpirație, pe un teren ars de soare?

group of sports kids

Au curs multe râuri de cerneală pe acest subiect, cele mai serioase încep undeva prin 1984. Studiile arată că motivul principal pentru care oamenii aleg să facă sport este pentru că văd sportul că pe o activitate distractivă. La celălalt capăt al studiilor, în mod logic, momentul în care oamenii renuntă la sport se confundă cu momentul în care nu mai consideră această activitate ca fiind plăcută sau distractivă.
Este pe atât de simplu pe cât sună. 80 la sută din cei 8000 de participanti ai unui studiu întocmit în 1992 de “The Sport in America” au răspuns cu “pentru că e distractiv” la întrebarea “de ce faci sport?”.

Prin urmare, motivul principal pentru care copiii participă activ la activităti sportive este pentru a se distra și pentru a căuta experiențe pozitive (Ewing & Seefeldt, 1990). Plecând de la această premisă simplă și analizând contextul social actual, e greu să nu observăm niște greșeli de bază, comise de cele mai multe ori, de părinti bine intenționați.

Prima dintre ele este spiritul de competiție exacerbat. Jay Coakley, fost profesor la Universitatea din Colorado, face observații clare în ceea ce privește spiritul competitivității la copii. Mai exact, Coakly subliniază că atitudinea competitivă se dezvoltă abia după vârsta de doisprezece ani.
In mod nostim, mirajul victoriei se află mai degrabă în ochii părintelui iar trofeele sunt reprezentări fizice a ceea ce adultul obține pentru sine prin odrasla lui. Nu rare sunt cazurile în care părinții își forțează copiii cu antrenamente la o vârstă fragedă. Nu puține sunt situațiile in care, pe drumul spre casă, în mașină, tatăl adaugă puțin over-coaching “specializat”, simțind poate că sfaturile profesioniste ale antrenorului nu coincid cu situațiile din viață reală a sportivului de performanță.

Atingând subiectul over-coaching-ului putem discuta și despre burnout, o altă greșeală des întâlnită la părinții bine intenționați. Cum orice e prea mult strică, a-ți împinge copilul către îndeplinirea unei norme sportive săptămânale, cu fotbal lunea, judo marțea și joia, tenis și handbal in weekend, pe lângă clasele de pian și meditațiile la matematică poate coincide cu îndepărtarea lui de sport (sau de matematică).Lăsând deoparte oboseala și tracasarea psihică e greu de crezut că un om se poate distra la program și ,așa cum am menționat, în momentul în care ai exclus distracția din sport sunt șanse mari să-ți îndepărtezi copilul de activități pe care chiar le indrăgește.

E drept, a fi părinte nu e un lucru simplu. La prima vedere toate clasele și sporturile de mai sus par utile în dezvoltare psihică și fizică a copilului tău însă riscul unui burnout este destul de mare. Acestea sunt momentele în care maturitatea părintelui trebuie să intervină, iar maturitatea se manifestă prin dialog.
Mediana dintre ideile părintelui și satisfacția copilului este un bun start pentru o convenție sănătoasă, răspunsul acestei situații zăcând în echilibrul chibzuit al adultului și experiența pozitivă a copilului.

Dar să revenim la subiectul dialog și comunicare, un alt subiect sensibil în relația părinte-copil-sport și să luăm un exemplu din viața reală.

În scurta și ilustra mea carieră de fotbalist in liga a IV a am trecut prin două echipe de tineret diferențiate prin anul nașterii în copii și juniori. Am fost martorul unor situații, din păcate tipice pentru grupele de juniori ale fotbalul românesc, în care comunicarea se manifestă sub forma unor răcnete venite de pe banca tehnică din partea antrenorului. Aceste răcnete își găseau întotdeauna ecoul în tribună unde chiar părinții sau rudele întăreau dejecțiile “tehnicianului”. Întreaga echipă se simțea mult mai bine la antrenamente sau la jocurile amicale “de duminică”, intre prieteni, fără antrenor și fără suporteri. Și dacă vă gândiți că sentimentul acesta de dezgust era general in interiorul unei echipe, afectând un grup destul de unit, imaginați-vă impactul asupra individului de 10-12 ani, confruntat cu urletele lipsite de argument, venite din partea oamenilor care ar trebui să-l ajute să evolueze și să se dezvolte. In momentul de față joc fotbal foarte rar si mă atrag in mod special jocurile “de duminică”.

Morala scurtei mele povești personale este sintetizată mult mai bine de Homer Rice, antrenor și director sportiv la Georgia Tech, câștigător de nouă ori al titlului de “Antrenorul Anului”. Vorbele domnului Rice sună cam așa: “Poți motiva prin frică sau poți motiva prin recompense. Ambele metode sunt temporare. Singurul lucru care contează este auto-motivația.”
Prin urmare, nu uita că motivația pentru sport are ca sursă elementul ludic-distracțiv iar auto-motivația copilului tău este alimentată prin participarea la aceste activitați. Însă, auto-motivatia este dependentă în mare măsură și de tine, de modul in care este nutrită.

Surse de informare recomandate:

Why We Play Sport and Why We Stop by True Sport

Putting Kids Bak Into Kid’s Sport

George Birloiu

George Birloiu

Cred cu tarie ca singurul loc in care te poti retrage din zgomotul cotidian sunt amintirile copilariei. Vremurile alea cu tenisi chinezesti, praful saltat de minge si mirosul de frunze arse in diminetile cu fotbal, in dupa-amiezile cu fotbal, in serile cu fotbal. Copilaria este singurul lucru despre care scriu sincer si intotdeauna subiectiv. E bucata de Rai pe care am vazut-o cu totii. Daca metafora intoarcerii acasa ar cere o destinatie, drumul acesta intortocheat ne-ar conduce in copilarie.
George Birloiu

Latest posts by George Birloiu (see all)

Ajuta-ne cu un ShareShare on FacebookShare on Google+Share on LinkedIn