Cum să ne responsabilizăm copiii

Ajuta-ne cu un ShareShare on FacebookShare on Google+

Suntem pe deplin responsabili de ceea ce suntem, ceea ce avem, ceea ce devenim şi tot ceea ce reuşim. Peter Arnold

Ne place să avem puterea şi libertatea de a decide pentru noi şi simţim confort atunci când avem control asupra vieții noastre. Dar ce implică această putere? Să acționăm cu simţ de răspundere, adică să acceptăm că tot ceea ce gândim, simțim și facem are consecințe.

Însă nimeni nu se naște responsabil.

 

Ce este responsabilitatea? Ce înseamnă să fim responsabili?

„Respons-abilitatea” nu se poate impune, ci se dobândeşte, se învață în timp. Responsabilitatea vine din conștiința noastră și presupune respectul pentru noi, pentru ceilalți și, în general, pentru tot ceea ce ne înconjoară. Ea demonstrează o maturitate ce nu depinde de vârstă, ci de atitudinea pe care o avem faţă de obligaţiile noastre (față de noi, față de familie, societate, țară și față de planeta noastră).

Suntem responsabili atunci când răspundem de propria viaţă, când observăm ce anume depinde de noi și ce putem face, la momentul respectiv, cu ceea ce avem. De  multe ori, orgoliul ne mai pune piedică (Cum să recunosc că am greşit? Ce vor crede ceilalţi despre mine?). Teama care ne încearcă la astfel de gânduri ne determină să minţim, să exagerăm, să ne victimizăm sau să ne ascundem, să facem orice altceva pentru a nu ne asuma responsabilitatea.

Devenind părinţi, ne dorim să creștem copii cu mentalitate de învingători, iar acest lucru implică mai ales simţul responsabilităţii. În mod inevitabil, vom face și greșeli, însă încercările, reușitele, greșelile fac parte din noi, sunt pași firești în viața tuturor, iar acesta este mesajul pe care dorim să îl transmitem şi copiilor noştri.

 

Cum îi responsabilizăm pe copiii noștri?

Un singur răspuns – exemplul personal 

Începând cu noi înşine, cu evaluarea onestă a principiilor şi valorilor noastre, pentru că responsabilitatea reprezintă o atitudine, un stil de viaţă pe care îl alegem. Suntem primul și cel mai important model al copilului: prin exemplul personal și respectând mereu regula sincerității, îi oferim toate resursele necesare pentru a se dezvolta armonios.

Copiii se nasc fără o conștiință personală; aceasta se formează pe parcursul anilor, prin interacțiune cu părinții. Noi le transmitem la nivel energetic și mai puţin verbal tot ceea simţim şi gândim. Copilul învață de la noi, prin imitație, un model de comportament, care îl determină să reacționeze după cum o facem și noi. Fiecare exemplu al nostru va fi luat drept adevăr absolut. Totodată, aprobând sau dezaprobând acțiunile copilului, îl ajutăm să își construiască propriile permisiuni și interdicții, care vor fi preluate de personalitatea lui.

Un copil responsabil este capabil să se adapteze situațiilor diverse de viață,  poate găsi soluții la dificultățile prin care trece și poate spune adevărul, indiferent dacă a greșit sau nu. Iar toate acestea depind de noi, părinții.

Dacă noi suntem responsabili și ne asumăm consecințele propriilor acțiuni, copilul va face la fel. Este aproape irelevant ceea ce spunem, pentru că copilul observă tot ceea ce facem și toate stările noastre interioare. Copiii au sensibilitatea încă nealterată, astfel că percep corect adevărul şi vor imita realitatea, nu minciunile pe care le oferim prin explicații teoretice. Așadar, în măsura în care noi ne recunoaștem propriile greșeli și ne asumăm responsabilitatea asupra propriei noastre vieți, asta vor învăța și copia copiii de la noi. Este adevărat că cei din jur declanșează răspunsuri emoționale dintre cele mai diverse în noi, însă noi sunt cei responsabili pentru gradul în care ne simțim răscoliți de ceea ce au spus și au făcut ceilalți.

Pentru început, le putem vorbi copiilor în termeni simpli despre responsabilitate:

– cu toții greșim, suntem supuși greșelilor și, fie că vrem sau nu, le facem

– orice faptă are și răsplată, orice acțiune are consecințe (sub o formă sau alta, plătim pentru greșelile noastre și nu are rost să le ascundem, să nu le recunoaștem sau să-i învinuim pe alții)

– greșeala recunoscută este pe jumătate iertată; asumarea responsabilității pentru greșeala comisă devine, astfel, temelia unui nou început.

 

Responsabilitatea în cadrul familiei

Părinții au nevoie să își stabilească responsabilităţi comune și responsabilităţi individuale. Copiii au nevoie să simtă că aparțin, că sunt membri cu drepturi depline ai familiei, astfel că, pe măsură ce cresc, vor primi şi ei partea lor de muncă în sânul familiei. Este important să nu transmitem copiilor mesajul că munca este ceva chinuitor, chiar dacă știm că, în mediul profesional, puţini putem alege munca pe care o facem. Atitudinea noastră va influența atitudinea copilului față de „munca” lui, adică faţă de îndatoririle de elev. De asemenea, părinții trebuie să se asigure că există un echilibru între muncă, recreere şi odihnă.

Rolurile în familie

Responsabilitatea mamei este legată în mod esențial de felul în care sunt exprimate sentimentele, iar tatăl este responsabil cu stabilirea regulilor, normelor și limitelor.

Copiii învață de la mamă să fie empatic, să aibă abilități de identificare, gestionare și exprimare corectă a emoțiilor, iar de la tată deprind noțiunile de autoritate, inițiativă, putere, protecție, acțiune, etc. Prin modul în care se raportează la aceste atribute feminine și masculine, fiecare părinte este responsabil de structurarea acestor concepte în mintea copilului.

Răbdare și calm

De ce? Pentru că, dacă ne văd agitați și supărați, copiii vor reacționa la fel. În plus, vor trăi cu sentimentul că ceea ce s-a întâmplat este foarte grav și rău, se vor bloca de teamă și nu vor mai fi capabili să caute soluții pentru a depăși dificultățile în care se află. Dacă ne manifestăm cu calm, copilul învață că nu este o tragedie dacă greșește și că mereu există (cel puțin) o soluție pe care să o poată aplica.

Modul în care ne exprimăm emoţiile „negative” va fi copiat de copil

Cu toţii trecem prin momente de supărare, tristeţe, frustrare, nervozitate, nelinişte. Acestea sunt reacţii fireşti, primitive, pe care le avem ca răspuns la amenințări, obstacole şi la pierderi (indiferent dacă acestea sunt reale sau imaginare, fizice sau emoţionale). Aceste emoții ne arată întotdeauna că nevoile și valorile noastre au fost încălcate, ne atenționează că suntem răniți fizic sau emoțional. Este nevoie de un efort considerabil pentru a ne putea păstra calmul şi a practica disciplina fără drame și exagerări. Nu este uşor, dar este esențial să avem un comportament corect de gestionare a acestor emoţii pe care copiii să îl adopte.

Ce facem când suntem pe „pilot automat”?

Teoretic, totul sună clar şi pare simplu de aplicat. În schimb, în practică, aproape nimic nu este așa. Iar totul devine infinit mai dificil atunci când suntem privaţi de somn, copleşiţi de grijile de la muncă sau avem „norocul” să avem un temperament coleric. În astfel de situaţii, avem nevoie să facem o mică pauză, să acordăm puţin timp între reacţia instinctuală şi acţiunea ulterioară (să așteptăm puțin pentru a fi în măsură să acționăm cu discernământ și nu să reacționăm impulsiv), pentru a fi capabili să facem o alegere conştientă, să elaborăm o strategie de răspuns.

Este bine să rămânem focusaţi pe soluţie, nu pe problemă. Și dacă, totuși, am reacționat așa cum nu ne-am dorit, cel mai eficient este să spunem cu voce tare „Am procedat greșit!”.

Îl învăţăm cum să gestioneze situaţiile și ce să facă diferit

Atunci când copilul a greșit sau a făcut un lucru care nu este de dorit, este preferabil să îi propunem să procedeze diferit data viitoare și să nu ne concentrăm atenția ca să îi demonstrăm că a greșit și (ex. „Văd ai dat multă apă afară din cadă, hai să ștergem împreună. Data viitoare când îți dorești să te zbengui în apă, îmi spui, ca să nu mai umplu cada până sus”.) Cu timpul, aplicând acest principiu, copilul va ști singur ce este de făcut când va întâmpina o situație asemănătoare.

Dar eu de ce să fac asta, dacă ceilalţi nu fac?

Aceasta este o întrebare care ne este pusă numai de copiii mai mari. Ne putem gândi la mii de astfel de situaţii: „Eu de ce să nu arunc pe stradă, dacă mulţi o fac?”, „Eu de ce să respect regulile de circulaţie dacă mulţi la încalcă?”

În schimb, cei mici iau de bun ceea ce facem noi, fără dileme morale sau existenţiale. Răspunsul pe care îl putem oferi este foarte simplu: pentru că suntem ființe umane și este responsabilitatea noastră. Putem adăuga: pentru că modul în care ne comportăm spune totul despre noi ca persoane, la fel cum modul în care se comportă ceilalți spune totul despre cum sunt ei.

Suntem conştienţi de tendința celor mai mulţi din jurul nostru de a-şi justifica eşecurile personale indicând mereu prin factori independenţi de voinţa lor. Nu avem influenţă prea mare asupra celorlalţi, dar măcar asupra noastră şi asupra copiilor noştri avem. Dacă vedem la cei din jur un comportament care ne repugnă, atunci măcar să avem grijă să nu îl copiem şi noi, înainte să ne plângem de el.

Îl ajutăm să dezvolte punctele forte și să cunoască punctele slabe ale personalităţii lui

Fiecare copil are un talent, are ceva unic. Este responsabilitatea părintelui să-și ajute copilul să descopere acel ceva unic. Poate arăta încă de mic abilități sportive, creative sau înclinații spre tehnologie. Contează mai puțin domeniul, pentru că succesul în viață îi va fi asigurat numai prin maximizarea punctelor lui forte.

 

Responsabili pentru noi, nu pentru ceilalți

Copiii sunt cu ochiii pe noi și „înregistrează” tot. Ne observă atitudinea atunci când suntem în drum spre școală și ne „scapă” vorbe de duh la adresa celorlați din trafic, când comentăm nepoliticos la adresa învățătoarei (pe care „am uitat” să o numim doamna), când mergem la supermarket și lovim din greșeală un obiect, dar îl lăsăm căzut (bineînțeles după ce ne uităm în stânga și în dreapta pentru a ne asigura că nu am fost văzuți), când se întâmplă să lovim, cu spatele, o altă mașină, dar plecăm în viteză pentru a nu fi văzuți. Toate acestea rămân întipărite în memoria copilului și, astfel, se construiește un tipar de gândire și comportament.

Nu devenim responsabili pentru a impresiona pe cineva sau pentru a câştiga anumite avantaje, ci suntem aşa chiar şi atunci când nu este nimeni în jur să ne judece pentru o eventuală faptă greşită.

 

Căutăm soluţii, nu vinovaţi

Înlocuim întrebarea „Cine e vinovat?” (care ne menţine în trecutul ce nu mai poate fi schimbat) cu „Cine e responsabil?” (care ne ajută să ne concentrăm pe prezent şi viitor), ceea ce ne oferă oportunitatea de a putea schimba multe. Ideea de responsabilitate este asumată raţional şi realist când învățăm copiii că greșim cu toții, chiar adulți fiind, însă contează doar să fim onești cu noi și cu ceilalți și să încercăm să reparăm ce-am greșit, adică să găsim o soluție.

Copiii nu devin mai buni, mai performanți sau mai fericiți atunci când îi facem să se simtă vinovați sau când îi învățăm să arăte cu degetul spre ceilalți. Din contră, sentimentele de vinovăţie, chiar și numai supoziția de vinovație, determină în copil reacţii de apărare sau de retragere în sine, agresivitate (faţă de sine ori faţă de alţii).  În timp, respectul de sine și încrederea în sine vor fi afectate, iar capacitatea de rezolvare a problemelor şi performanţele copilului vor fi diminuate.

Este foarte important să analizăm cu atenţie ceea ce se ascunde în spatele unui comportament inadecvat al copilului. Ce încearcă să exprime sau să realizeze, fără să reuşească de fapt? Ce îi lipsește sau crede el că nu are? Dacă înţelegem măcar atât, vom avea o atitudine mai eficientă şi mai plină de compasiune.

Oferim alternative

Este preferabil să le dăm copiilor cât mai des ocazia să exerseze să-şi cântărească opţiunile şi să găsească soluţii. Cu cât un copil învață mai devreme să-și exprime preferințele și să facă alegeri bune, cu atât mai bine. Ei au nevoie să vadă singuri ce se întâmplă când iau decizii pe baza sistemului de valori transmis de părinți sau atunci când ignoră sfaturile acestora.

În momentul în care le oferim copiilor puterea de a alege, pe lângă simţul responsabilităţii, le creştem și încrederea în forţele proprii.

 

Ce pași implică asumarea responsabilităţii?

Asumarea responsabilitații presupune în primul rând acțiune, a căuta soluții la dificultăți. Important este, în momentele de criză, să ne întrebăm: Ce stă în puterea mea să fac pentru a evita, limita sau repara consecinţele nedorite, pentru a limita prejudiciul provocat de modul în care (nu) am acționat? Ce anume sunt dispus să realizez pentru ca situația să evolueze favorabil? Care este lecția pe care o pot învăța din această situație? Ce aleg eu să fac efectiv în acest sens? Toate acestea sunt întrebări responsabile, pe care este nevoie să mi le adresez ca persoană responsabilă și care, implicit, conduc la soluţii constructive.

 

Ce câştigăm dacă devenim responsabili

Foarte multe persoane evită asumarea responsabilităţii pentru propriile eşecuri deoarece le este frică de eventualele consecințe. Această atitudine are multe efecte în viaţa noastră, printre care esenţiale sunt lipsa de libertate şi lipsa de eficienţă.

Dacă refuzăm în mod constant să ne asumăm eşecurile, punându-le pe seama altora, admitem din start că suntem neputincioşi, că suntem sclavii voinţei altora sau al fatalităţii. Înseamnă că nu noi suntem cei care ne făurim viaţa, ci alţii, de departe cu mult mai puternici. Când spunem că alţii sunt de vină pentru necazul nostru, practic le cedăm puterea și controlul situaţiei în care ne aflăm.

De asemenea, ne va afecta şi lipsa de eficienţă. Argumentând că factorii externi sunt responsabili în exclusivitate pentru eşecurile noastre și fugind mereu din faţa propriei noastre vini, ne condamnăm la neîmpliniri continue. Ar însemna că, pentru a avea succes, noi trebuie să schimbăm întreaga lume din jurul nostru. Când începem cu noi înşine în procesul de asumare a responsabilităţii, vom începe tot cu noi şi procesul de schimbare, ceea ce este mai realist decât ideea transformării universului după placul nostru. În plus, fuga de responsabilitate nu ne absolvă şi de vina că nu am facut nimic din ceea ce trebuia să facem la un moment dat în viaţă.

Asumându-ne 100 % responsabilitatea în viața noastră ne simţim liberi. Dacă acceptăm că și greșelile sunt parte din noi și nu le ținem secret, nimeni nu ne mai poate ataca sau șantaja în niciun fel.

În plus, acceptarea și iertarea erorilor noastre ne ajută să iertăm mai ușor greșelile celorlalți.

Responsabilitatea asumată raţional şi realist înseamnă că suntem responsabili doar pentru acţiunile noastre. Ne susținem nevoile și valorile ținând seama de ceilalți, de faptul ca și ei au nevoi și valori personale. Astfel, ne asigurăm că mesajele pe care le oferim copiilor (verbale și mai ales nonverbale) devin convingeri și credințe sănătoase pe care le vor avea ca adulți, în toate relațiile lor.

Să fim noi responsabili acum!
Lor le va prinde bine pe viitor.

Adriana Nicolae
Urmareste-ma

Adriana Nicolae

Psihologul care te ajuta sa faci Trans-Formare prin Autocunoastere.
Adriana Nicolae
Urmareste-ma

Latest posts by Adriana Nicolae (see all)

Ajuta-ne cu un ShareShare on FacebookShare on Google+